Aconcagua 6.961 m, cu Ciprian Tiron și Elena Marton, alături de Garmin Romania

Primul gând de a urca cel mai înalt munte din Americi a încolțit prin 2018, însă pe vremea aceea nu urcasem mai sus de 4.167 m. Câțiva ani mai târziu, după 5 expediții pe munți mai înalți, cu încredere în forțele proprii și o parteneră la fel de motivată alături de mine, am început să schițăm planul. Iată un rezumat al expediției noastre, cu o abordare diferită și un parcurs plin de surprize și situații neprevăzute.

Cu cei 6961m ai săi, Aconcagua este o adevărată provocare. Cu doar 43% din oxigenul disponibil la nivelul mării, să respiri la aproape 7.000 m nu e deloc ușor. Un element cheie aici este aclimatizarea cât mai bună a corpului, care, dincolo de antrenament și condiția fizică, poate face diferența în ziua vârfului. O expediție pe Aconcagua durează, în medie, 14-15 zile (timpul petrecut efectiv în parcul național, fără zboruri și transferuri). Cum Elena nu urcase mai sus de 4.810 m (Mont Blanc) iar eu fusesem în 2020 în Chile, pe cel mai înalt vulcan al lumii (Ojos del Salado – 6.893 m), am ales să facem lucrurile altfel: să zburăm întâi în Chile, unde să ne aclimatizăm pe munții pe care îi știam eu din 2020, vreme de 7 zile, apoi ne mutăm în Argentina și pornim spre obiectivul nostru final.

Când zbori spre America de Sud te așteaptă un zbor lung. Dacă mai ai și 2 escale cum am avut noi și încă 900 de km de făcut cu autobuzul, ai nevoie de câteva zile doar să ajungi acolo. Noi am zburat pe ruta București – Istanbul – Sao Paulo – Santiago de Chile iar de acolo, cu cele 75 de kg de bagaje, am alergat puțin prin oraș să prindem autobuzul de noapte către destinația noastră finală – Copiapo. Pentru săptămâna noastră de aclimatizare am închiriat o mașină și am pornit la drum prin deșertul Atacama, cel mai uscat deșert din lume. Taberele noastre au fost la 3.150, 3.780, 4.300 (2 nopți) și 5.000 m (2 nopți), iar ultimul vârf pe care l-am urcat a fost Tres Cruces Norte (6.030 m), fiind primii români care pășesc pe acest vârf, după un efort de 13h.

Chiar dacă ne-a dat ceva dureri de cap la început (la propriu), aclimatizarea a decurs bine, reușind să depășim borna celor 6.000 m și totodată și un prag psihologic. Monitorizarea aclimatizării am făcut-o cu ceasul (Tactix 7 Pro Solar), ce are integrat pulsoximetru care măsoară saturatia de oxigen din sânge și realizează și un grafic pe 24h, să poți vedea ușor valorile măsurate. Cum în zonă nu există semnal GSM, comunicarea am făcut-o cu GPSMAP 66i, pe care l-am conectat foarte ușor la telefon și am putut trimite rapid mesaje către cei de acasă, prin satelit.

După săptămâna din Chile am călătorit din Copiapo către Mendoza, Argentina, unde ne-am luat permisele de vârf pentru Aconcagua și am pornit spre parcul național. Fiind un munte foarte popular și unul dintre cele 7 Summits, poți găsi pachete și servicii ale agențiilor locale pe toate gusturile și pentru toate bugetele. Noi am optat pentru o varianta minimalistă, folosind doar serviciul de transport (cu catârii) până în tabăra de bază și câteva mese în tabără. Drumul spre Plaza Argentina (4.200 m, tabăra de baza de pe Valea Vacas) durează 3 zile dar noi am parcurs cei 43 km în două zile. Din păcate, în drumul spre tabără am fost întâmpinați de o ploaie cu grindină ce s-a transformat în ninsoare și furtună până am ajuns, temperaturile fiind sub zero grade. Din fericire, staff-ul agenției a fost foarte înțelegător și ne-au ajutat să ne uscăm și să ne organizăm cu bagajele. De menționat aici că pe Aconcagua ningea, aproape zilnic, de la Crăciun. Văzusem din Chile că ne așteaptă multă zăpadă iar în tabăra de bază am aflat că vârful nu fusese urcat de câteva zile și că e foarte multă zăpadă în taberele superioare. În aceste condiții ne-am dat seama că ruta pe care ne-am propus-o de acasă (Ghețarul Polonez) nu este abordabilă și am fost nevoiți să ne adaptăm, continuând ascensiunea pe ruta 360 (ce înconjoară muntele și coboară pe valea Horcones – ruta normală).

După 2 zile în tabăra de bază am urcat în Tabăra 1 (4.900 m) și apoi în Tabăra 3 (5.500 m), unde am petrecut 2 nopți, așteptând condiții ceva mai bune. Am aflat că majoritatea echipelor plănuiesc să urce vârful pe data de 14 ianuarie și am decis să pornim și noi în aceeași zi, fiind nevoiți să folosim toate zilele de rezervă pentru această fereastră de vreme bună. Din Tabăra 3 am traversat către Tabăra Colera (6.000 m), ultima tabără înainte de vârf, situată pe ruta normală.

Am pornit spre vârf printre ultimii, la 5:55 dimineața. Gerul de dimineață s-a resimțit din plin, temperaturile fiind de -30 grade, dar răsăritul a fost un real spectacol. Nu am avut probleme cu altitudinea și am reușit să depășim ceva echipe pe traseu, mergând constant până pe la 6.700 m. Acolo, în zona La Cueva (Peștera) panta devine mai abruptă, începi să respiri mai greu și nu mai ai energie să faci mai mult de 10-15 pași legați. Motivați și încrezători, am continuat să urcăm, reușind să pășim pe vârf după 9h de urcare, la ora 15:00. N-am petrecut prea mult timp pe vârf și n-am avut mult timp să asimilăm realizarea deoarece întâlnisem mai jos pe cineva care avea nevoie de ajutor iar eu le-am promis celor care stăteau cu el (o echipă din Germania) că le dau o mână de ajutor la întoarcere. Cum noi aveam un rucsac la 2 persoane, i-am luat noi rucsacul și am coborât până în tabăra de la 6. 000m, unde am fost nevoiți să mai petrecem o noapte. A fost cea mai dificilă noapte din expediție, atât din cauza altitudinii (eram obosiți și storși de energie) cât și din cauza vântului, care a bătut cu 80-100km/h la rafală. Din fericire, cortul a făcut față cu brio și în ziua următoare am coborât până în tabăra de bază Plaza de Mulas. Fiind pe ruta cea mai populară, este un adevărat orășel cu sute de corturi, având chiar și cafenea și corturi de lux, cu paturi și saltele confortabile.

Drumul din tabăra de bază până la ieșirea din parc ne-a stors de ultimele puteri, nu am mai avut catâr să ne transporte bagajele așa că am cărat fiecare peste 20kg vreme de 26km pe un drum istovitor. Am ieșit din parc terminând astfel circuitul nostru ce a însumat peste 90km și 7.500 m diferență pozitivă de nivel. Chiar dacă aventura pe munte se încheia, a urmat aventura logistică, fiind presați de timp să ajungem în Buenos Aires pentru a prinde avionul către casă.

Partener de nădejde în această expediție a fost unitatea GPSMAP 66i, care m-a surprins plăcut cu autonomia să (nu l-am încărcat deloc toată expediția), cu ajutorul căruia am comunicat foarte ușor cu cei de acasă prin satelit, am primit prognoze meteo și am putut trimite locația noastră cu doar câteva apăsări de buton, folosind mesajele predefinite. Ceasul Tactix 7 Pro a fost esențial pentru a înregistra parcursul, l-am folosit și ca navigator (cu traseul pus pe ceas în format .gpx) iar autonomia sa este fantastică (aproape 90h în regim GPS). O altă funcție a ceasului pe care am folosit-o din plin a fost lanterna, e foarte comod să ai sursa de lumină la încheietură, iar ledul verde a fost ideal pentru folosire în cort, unde nu ai nevoie de lumina așa puternică.

Vreme de 20 zile am avut parte de experiențe uimitoare în Anzi, în care am întâlnit condiții atipice, multă zăpadă, temperaturi scăzute și vânt puternic. Coincidență sau nu, ziua în care am ajuns pe vârf (14 ianuarie) este chiar data la care a fost realizată prima ascensiune, în urmă cu 126 ani. O potrivire memorabilă și un bonus binevenit la această aventură care a fost, pentru noi, cea mai complexă expediție de până acum.

Autor: Ciprian Tiron